Contractul de agenție „simplu” și capcanele lui

Adevărul este că acordurile de agenție sunt utilizate foarte des în business, ca și cum ar fi cele mai simple acorduri din lume. Într-un sens chiar sunt, însă în altul – ascund unele capcane care probabil ar trebui semnalate mai des. Cu cât sunt mai populare, cu atât mai mult oamenii cred că „nu e mare lucru”, trebuie doar să semnezi și gata.

În primul rând, cu riscul de a suna puțin banal, acordurile de agenție trebuie să fie cu adevărat acorduri de agenție, adică: (i) agentul trebuie să acționeze conform direcțiilor și instrucțiunilor mandantului; (ii) agentul nu trebuie să suporte niciun risc financiar sau comercial rezultat din activitatea desfășurată pentru mandant; (iii) trebuie să existe o relație de dependență între cei doi. Orice abatere de la aceste puncte esențiale conduce la așa-numitele modele hibride de „agency-washing”,[1] cu alte cuvinte, acorduri care nu sunt de fapt acorduri de agenție, ci mai degrabă contracte de distribuție sau similare.

De ce contează acest lucru?

Contează cel puțin din perspectiva dreptului concurenței. Având în vedere dependența dintre agent și mandant, acordurile de agenție nu sunt considerate acorduri care pot genera denaturarea concurenței – mandantul și agentul acționează ca unul singur. Prin urmare, acestea nu intră sub incidența art. 101 alin. (1) TFUE (sau a dispozițiilor naționale relevante care acoperă aceeași sferă), care interzic acordurile între întreprinderi ce ar putea dăuna concurenței.

Liniile directoare ale Comisiei Europene pe această temă prevăd: „(12) Agentul este o persoană fizică sau juridică împuternicită să negocieze și/sau să încheie contracte pe seama altei persoane (comitentul), fie în nume propriu, fie în numele comitentului, în vederea: achiziționării de bunuri sau servicii de către comitent sau vânzării de bunuri sau servicii furnizate de comitent. (13) Factorul determinant în definirea unui contract de agenție în temeiul articolului 101 alineatul (1) este riscul financiar sau comercial suportat de agent în legătură cu activitățile pentru care a fost desemnat ca agent de către comitent. În acest sens, faptul că agentul acționează pe seama unuia sau al mai multor comitenți este irelevant. La fel de irelevantă este evaluarea calificativului dat acordului acestora de către părți sau de legislația națională.”[2]

Adoptarea unor modele hibride, prin care agentul acționează mai degrabă ca un distribuitor independentimpune necesitatea de a analiza dacă, în fapt, acordul de agenție hibrid conține clauze care pot genera probleme de dreptul concurenței, precum împărțirea pieței, interdicții de vânzare, obligații de non-concurență etc. Aceasta deoarece, dacă un acord nu îndeplinește caracteristicile unui veritabil contract de agenție, este foarte probabil să fie considerat un contract de distribuție, supus interdicției prevăzute la art. 101 alin. (1) TFUE (și dispozițiilor naționale care acoperă aceeași sferă).

O întrebare practică suplimentară: ce se întâmplă dacă agentul/distribuitorul este o persoană fizică freelancer? Atunci apar unele considerente fiscale și de muncă pentru care ți-ai dori ca respectivul să fie considerat independent. Ei bine – trebuie să fie independent în ceea ce privește programul de lucru, concediile etc., dar totodată trebuie să urmeze instrucțiunile mandantului dacă dorește să fie calificat drept agent.

În acest caz, compania trebuie să decidă: vrem un agent (în sensul real al cuvântului) sau vrem un distribuitor (care uneori ne poate urma direcțiile)? Cine știe? Important este să fiți conformi atunci când decideți.

[1] „Agency washing” este un termen care nu este folosit oficial de Comisia Europeană, dar apare ca atare în discuții mai puțin formale.

[2] Comisia Europeană - Orientări privind restricțiile verticale, OJ C 130, 19.5.2010, pp. 1–46.