Interesul societar și grupurile de societăți: al cui interes primează?

Mărul si sabia lui Damocles

O societate fiică este instruită de societatea-mamă să semneze o garanție din care nu obține nimic sau poate că aceasta o semnează direct pentru subsidiară (fără știința acesteia din urmă), un administrator aprobă un împrumut intra-grup în condiții pe care nicio bancă nu le-ar oferi. Formal, totul este în ordine. Până la urmă, totul respectă actul constitutiv, totul respectă procurile, totul respectă interesul de grup. Dar este în beneficiul societății însăși?

Interesul societar este un concept înțeles în general în sistemele juridice europene ca reprezentând interesul societății ca entitate juridică distinctă, separată și independentă de interesele acționarilor/asociaților, administratorilor sau grupului din care face parte.[1] Conceptul este relevant deoarece nerespectarea de către administratorii societății a obligației de a acționa în interesul acesteia și cu respectarea beneficiului corporativ îi expune răspunderii personale și poate, de asemenea, atrage consecințe precum anularea actelor juridice (cum ar fi tranzacțiile efectuate cu implicarea societății).

Beneficiul corporativ este un concept pragmatic; în esență, ridică întrebarea: ce câștigă societatea? Această întrebare devine din ce în ce mai relevantă în contextul tranzacțiilor în cadrul unui grup de societăți.

1. Ce înseamnă, de fapt, „beneficiul societar"?

În dreptul român (în special în temeiul Legii societăților[2]), acest concept nu este definit explicit. Cu toate acestea, este acceptat în general ca beneficiul direct al societății rezultat dintr-o anumită tranzacție, act etc. Spre deosebire de alte jurisdicții, România nu dispune de o legislație specifică sau de o jurisprudență clară care să acopere subiectul intereselor de grup și să indice în mod clar că interesele de grup prevalează asupra celor ale acționarilor/asociaților sau creditorilor fiecărei societăți. Prin urmare, întrebarea dacă cerințele beneficiului corporativ au fost respectate într-o situație specifică trebuie evaluată de la caz la caz, în lumina prevederilor legale existente, de regulă în contextul în care se pune în discuție răspunderea administratorilor.

Legea societăților menționează interesul social în diverse situații, printre care:

• Art. 144¹ [alineatele (1), (2) și (4) în mod specific] prevede următoarele: „(1) Membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator. (2) Administratorul nu încalcă obligaţia prevăzută la alin. (1), dacă în momentul luării unei decizii de afaceri el este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate. (4) Membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu loialitate, în interesul societăţii.”

• Art. 144³ alin. (1) impune administratorilor să se abțină de la a acționa în cazul în care interesul lor intră în conflict cu cel al societății într-o anumită situație.[3]

  
  

2. Când apare cel mai frecvent această problemă

Întrebarea dacă există beneficiu corporativ apare de obicei atunci când nu este foarte clar dacă societatea însăși beneficiază de operațiunea avută în vedere și când, în mod evident, o altă societate (cum ar fi o societate-mamă, o afiliată sau o persoană fizică) este cea care obține avantajul.

Exemple concrete includ situațiile mai puțin evidente în care (a) o filială garantează datoria societății-mamă fără un motiv de afaceri clar; (b) comisioane de management sunt percepute de societatea-mamă fără un serviciu clar în schimb (sau poate cu servicii documentate ulterior prin rapoarte de activitate întocmite fără substanță) sau cele mai evidente, precum (c) o societate vinde un activ către o parte afiliată la un preț sub valoarea de piață. Multe (dacă nu toate) dintre aceste situații atrag și răspunderi fiscale pentru încălcarea regulilor privind prețurile de transfer etc.

3. Problema structurii de grup

Interesul de grup este, de multe ori, justificarea invocată în cazurile în care beneficiul corporativ nu este cu adevărat evident pentru societate. Chiar dacă legea prevede conceptul de „grup de societăți",[4] „interesul de grup" nu este acceptat în mod automat ca justificare, având în vedere că fiecare societate are proprii creditori, acționari minoritari, angajați și alte obligații.

Societatea în cauză trebuie în continuare să acționeze în propriul interes, iar acesta trebuie echilibrat cu interesele grupului.

4. Ce se întâmplă când beneficiul corporativ lipsește

Dacă beneficiul corporativ lipsește, consecințele vor fi probabil semnificative. Administratorii care au fost numiți „de către grup" și care au acționat „pentru că grupul le-a spus" vor răspunde personal în caz de insolvență/faliment.

În dreptul român, în cazul insolvenței/falimentului, administratorul judiciar/lichidatorul are obligația de a urmări răspunderea persoanelor fizice responsabile de aducerea societății în stare de insolvență.[5]

5. Conduita dorită pentru protejarea beneficiului societar

Beneficiul societar nu este o simplă formalitate juridică, ci este (sau ar trebui să se traducă într-) o conduită care să ducă la decizii mai bune ale managementului local. Existența răspunderii ca o sabie a lui Damocles deasupra capului duce, cel mai probabil, la decizii manageriale mai bine chibzuite și la consecințe negative mai puține.

În practică, aceasta s-ar putea traduce prin: (i) obținerea de consultanță juridică cu privire la o anumită tranzacție, act juridic etc. înainte de a proceda la semnare; (ii) documentarea tuturor deciziilor în scris și aprobarea corespunzătoare a tranzacțiilor semnificative de către organele societare, documentând totodată rațiunea de afaceri și beneficiul entității/entităților implicate; (iii) documentarea prealabilă a tuturor actelor.

Pe scurt: administratorul care semnează fără a-și pune întrebarea este cel care ajunge în dificultate, prin urmare se cere o mai profundă reflecție asupra beneficiului societar.

[1] A se vedea spre exemplu concluziile Comisiei Europene din documentul European Commission: Directorate-General for Justice and Consumers and EY, [Directorate-General for Justice and Consumers, EY], Study on directors’ duties and sustainable corporate governance – Final report, Publications Office, 2020, https://data.europa.eu/doi/10.2838/472901, accesat ultima dată la 8 iunie 2026.

[2] Legea societăților 31/1990.

[3] Legea 31/1990, Art. 144³ (1): “Administratorul care are într-o anumită operaţiune, direct sau indirect, interese contrare intereselor societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau auditori interni şi să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la această operaţiune.”

[4] A se vedea de ex. Art. 5 para. 35 din Legea Insolvenței nr. 85/2014: “grup de societăţi înseamnă două sau mai multe societăţi interconectate prin control şi/sau deţinerea participaţiilor calificate”

[5] Art. 169 din Legea Insolvenței nr. 85/2014.

Rolurile producătorului, importatorului, reprezentantului autorizat și distribuitorului în cadrul Regulamentului privind siguranța generală a produselor (GPSR) al UE

Regulamentul privind siguranța generală a produselor (UE) 2023/988 (GPSR) se aplică în întreaga Uniune Europeană începând cu 13 decembrie 2024, înlocuind vechea directivă din 2001. Am discutat despre el în luna octombrie a anului trecut aici. Pe scurt, GPSR redefinește modul în care companiile trebuie să gestioneze siguranța produselor, trasabilitatea și etichetarea pentru toate produsele de consum nealimentare.

Prevederile GPSR se referă la mai mulți operatori-cheie de-a lungul lanțului de aprovizionare, printre care patru actori principali: producătorii, importatorii, reprezentanții autorizați și distribuitorii. Scopul acestui articol este de a analiza sensul pe care GPSR îl atribuie fiecăruia dintre acești termeni și responsabilitățile aferente. În practică, cunoașterea obligațiilor legale (și a răspunderilor asociate) este extrem de relevantă și poate însemna distincția dintre conformitate și neconformitate (cu toate consecințele aferente).

1. Producătorul

Conform GPSR, producătorul este „orice persoană fizică sau juridică care fabrică un produs sau care comandă proiectarea sau fabricarea unui produs și care comercializează produsul respectiv sub numele sau marca comercială proprie”.[1]

Obligațiile principale ale producătorului sunt:[2]

• Să se asigure că produsul este sigur și respectă toate normele UE aplicabile;

• Să efectueze (sau să dispună efectuarea) unei evaluări a riscurilor și, dacă este necesar, testări;

• Să eticheteze produsul cu: (i) un identificator al produsului (tip, lot sau număr de serie); (ii) numele producătorului, denumirea comercială înregistrată sau marca și adresa de contact (poștală și electronică); (iii) instrucțiuni și informații de siguranță într-o limbă înțeleasă de consumatorii din țara UE vizată; (iv) păstrarea documentației tehnice și a evidențelor privind reclamațiile sau rechemările timp de 10 ani; (v) luarea măsurilor corective — inclusiv rechemări — dacă produsul este nesigur.

Dacă un operator economic (precum un distribuitor – vezi mai jos) modifică substanțial un produs fabricat de altcineva sau îl comercializează sub altă denumire comercială (rebranding), acesta devine, din punct de vedere legal, producător în sensul GPSR.[3]

2. Importatorul

Importatorul este „orice persoană fizică sau juridică stabilită în Uniune și care introduce un produs dintr-o țară terță pe piața Uniunii”.[4]

Obligațiile principale ale importatorului sunt:[5]

• Să verifice că producătorul și-a îndeplinit obligațiile: evaluarea riscurilor, etichetarea, informațiile de siguranță și documentația;

• Să adauge propriul nume, denumire comercială sau marcă și adresa de contact (poștală și electronică) pe produs, ambalaj sau documentele însoțitoare;

• Să se asigure că produsul este sigur de utilizat și că respectă GPSR și alte reglementări sectoriale;

• Să coopereze cu autoritățile de supraveghere a pieței și să păstreze documentația timp de cel puțin 10 ani.

Dacă producătorul este situat în afara UE, importatorul devine principalul punct de contact pentru autorități și consumatori în interiorul Uniunii.

3. Reprezentantul autorizat — Contactul local pentru producătorii din afara UE

Reprezentantul autorizat este „orice persoană fizică sau juridică stabilită în interiorul Uniunii, care a primit un mandat scris din partea unui producător pentru a acționa în numele acestuia pentru sarcini specifice în ceea ce privește obligațiile acestuia din urmă în temeiul [GPSR]”.[6]

Cu alte cuvinte, un producător din afara UE poate desemna un reprezentant autorizat în interiorul Uniunii pentru a acționa în numele său — o practică frecventă pentru companiile non-UE care vor să vândă direct pe piața europeană fără a crea o entitate juridică locală.

Obligațiile principale ale reprezentantului autorizat sunt:[7]

• Să dețină declarația UE de conformitate sau documentația tehnică pentru inspecție;

• Să coopereze cu autoritățile pe probleme de siguranță;

• Să comunice cu organismele de supraveghere a pieței în numele producătorului.

  
  

Totuși, reprezentantul autorizat nu poate înlocui obligațiile de bază ale producătorului — acesta asistă, dar nu preia răspunderea completă pentru produs, cu excepția cazului în care acționează și ca importator sau distribuitor.

4. Distribuitorul

Distribuitorul este „orice persoană fizică sau juridică din lanțul de aprovizionare, alta decât producătorul sau importatorul, care pune un produs la dispoziție pe piață”.[8]

Cu alte cuvinte, distribuitorul este orice operator — de exemplu, un comerciant cu amănuntul sau un angrosist — care face disponibil un produs pe piață fără a fi producător sau importator.

Obligațiile principale ale distribuitorului sunt:[9]

• Să verifice că produsul are toate etichetele obligatorii, inclusiv datele producătorului/importatorului și instrucțiunile de utilizare;

• Să se asigure că produsul nu este evident nesigur înainte de vânzare;

• Să păstreze evidența furnizorilor și a clienților pentru a asigura trasabilitatea;

• Să coopereze cu autoritățile în caz de investigații sau rechemări de siguranță.

  
  

5. De ce contează aceste distincții

Definițiile și conceptele menționate mai sus nu sunt simple etichete — ele stabilesc răspunderea diferiților operatori din lanțul de aprovizionare. În termeni simpli, arată cine este responsabil atunci când apare o problemă cu un produs nealimentar.

Exemple de alocare a răspunderii includ următoarele situații:

• dacă produsul nu are date de contact sau elemente de trasabilitate, răspunderea revine importatorului;

• dacă produsul este nesigur, producătorul trebuie să inițieze măsuri corective;

• dacă producătorul este situat în afara UE și nu există un importator UE, reprezentantul autorizat poate fi considerat persoana responsabilă.

De asemenea, lipsa de conformitate poate duce la interzicerea vânzării legale a produsului în UE.

Concluzie

Pentru companii, înțelegerea conceptelor definite de GPSR înseamnă a ști exact ce rol joacă, ce informații trebuie să apară pe etichetă și ce documente trebuie păstrate. În practică, această analiză pornește adesea de la o întrebare simplă: „ce trebuie să conțină eticheta?” Ideal, această întrebare ar trebui adresată unui avocat.

[1] GPSR, Art. 3 para. (8).

[2] Ibid, Art. 9.

[3] Ibid, Art. 13.

[4] Ibid, Art. 3 para. (10).

[5] Ibid, Art. 11.

[6] Ibid, Art. 3 para. (9)

[7] Ibid, Art. 10.

[8] Ibid, para (11).

[9] Ibid, Art. 12.

Contractul de agenție „simplu” și capcanele lui

Adevărul este că acordurile de agenție sunt utilizate foarte des în business, ca și cum ar fi cele mai simple acorduri din lume. Într-un sens chiar sunt, însă în altul – ascund unele capcane care probabil ar trebui semnalate mai des. Cu cât sunt mai populare, cu atât mai mult oamenii cred că „nu e mare lucru”, trebuie doar să semnezi și gata.

În primul rând, cu riscul de a suna puțin banal, acordurile de agenție trebuie să fie cu adevărat acorduri de agenție, adică: (i) agentul trebuie să acționeze conform direcțiilor și instrucțiunilor mandantului; (ii) agentul nu trebuie să suporte niciun risc financiar sau comercial rezultat din activitatea desfășurată pentru mandant; (iii) trebuie să existe o relație de dependență între cei doi. Orice abatere de la aceste puncte esențiale conduce la așa-numitele modele hibride de „agency-washing”,[1] cu alte cuvinte, acorduri care nu sunt de fapt acorduri de agenție, ci mai degrabă contracte de distribuție sau similare.

De ce contează acest lucru?

Contează cel puțin din perspectiva dreptului concurenței. Având în vedere dependența dintre agent și mandant, acordurile de agenție nu sunt considerate acorduri care pot genera denaturarea concurenței – mandantul și agentul acționează ca unul singur. Prin urmare, acestea nu intră sub incidența art. 101 alin. (1) TFUE (sau a dispozițiilor naționale relevante care acoperă aceeași sferă), care interzic acordurile între întreprinderi ce ar putea dăuna concurenței.

Liniile directoare ale Comisiei Europene pe această temă prevăd: „(12) Agentul este o persoană fizică sau juridică împuternicită să negocieze și/sau să încheie contracte pe seama altei persoane (comitentul), fie în nume propriu, fie în numele comitentului, în vederea: achiziționării de bunuri sau servicii de către comitent sau vânzării de bunuri sau servicii furnizate de comitent. (13) Factorul determinant în definirea unui contract de agenție în temeiul articolului 101 alineatul (1) este riscul financiar sau comercial suportat de agent în legătură cu activitățile pentru care a fost desemnat ca agent de către comitent. În acest sens, faptul că agentul acționează pe seama unuia sau al mai multor comitenți este irelevant. La fel de irelevantă este evaluarea calificativului dat acordului acestora de către părți sau de legislația națională.”[2]

Adoptarea unor modele hibride, prin care agentul acționează mai degrabă ca un distribuitor independentimpune necesitatea de a analiza dacă, în fapt, acordul de agenție hibrid conține clauze care pot genera probleme de dreptul concurenței, precum împărțirea pieței, interdicții de vânzare, obligații de non-concurență etc. Aceasta deoarece, dacă un acord nu îndeplinește caracteristicile unui veritabil contract de agenție, este foarte probabil să fie considerat un contract de distribuție, supus interdicției prevăzute la art. 101 alin. (1) TFUE (și dispozițiilor naționale care acoperă aceeași sferă).

O întrebare practică suplimentară: ce se întâmplă dacă agentul/distribuitorul este o persoană fizică freelancer? Atunci apar unele considerente fiscale și de muncă pentru care ți-ai dori ca respectivul să fie considerat independent. Ei bine – trebuie să fie independent în ceea ce privește programul de lucru, concediile etc., dar totodată trebuie să urmeze instrucțiunile mandantului dacă dorește să fie calificat drept agent.

În acest caz, compania trebuie să decidă: vrem un agent (în sensul real al cuvântului) sau vrem un distribuitor (care uneori ne poate urma direcțiile)? Cine știe? Important este să fiți conformi atunci când decideți.

[1] „Agency washing” este un termen care nu este folosit oficial de Comisia Europeană, dar apare ca atare în discuții mai puțin formale.

[2] Comisia Europeană - Orientări privind restricțiile verticale, OJ C 130, 19.5.2010, pp. 1–46.