top of page
  • Cristina Lefter

Concepte de M&A: Limitări de răspundere

Actualizată în: 6 iul. 2023


Din perspectiva vânzătorului unei societăți (sau al unui business), secțiunea din contract privitoare la limitarea sa de răspundere nu trebuie să lipsească. Mai mult decât atât, ea trebuie să fie suficient de bine redactată astfel încât să asigure limitarea răspunderii atât în timp, cât și din punct de vedere valoric. În acest sens, câteva concepte sunt folosite cu regularitate în SPA-uri: valoarea de minimis, valori minime cumulate (eng. (tipping / spilling) liability basket), valoarea maximă a răspunderii (eng. liability cap), prescripția convențională (eng. liability period), limitări date de momentul notificării vânzătorului cu privire la un eveniment care îi poate atrage răspunderea potrivit contractului (în fapt, termene de decădere convenționale). În acest articol, vom aborda succint fiecare dintre aceste concepte.


Valoarea de minimis


Un exemplu privitor la valoarea de minimis ar putea fi acesta: „Vânzătorul nu va fi răspunzător pentru o cerere privind obligația sa de garanție, cu excepția cazului în care: [ ] răspunderea Vânzătorului în ceea ce privește acea cerere (împreună cu orice cerere conexă) depășește valoarea de [●] EUR.


Scopul urmărit prin introducerea unei asemenea clauze este acela de a stabili un minim valoric pe care cererile formulate de cumpărător în temeiul contractului de vânzare trebuie să îl atingă pentru ca vânzătorul să fie obligat la plata de despăgubiri. Efectul care se obține este acela că vânzătorul nu va fi ținut să răspundă decât pentru vicii ale bunului vândut sau încălcări ale declarațiilor și garanțiilor care generează daune considerate de părți suficient de importante și nu va fi obligat la acoperirea unor prejudicii minore.


Valori minime cumulate (eng. (tipping / spilling) liability basket)


Clauza privind valoarea minimă poate fi combinată cu o clauză privind valorile minime cumulate, eng. liability basket (adică, într-o traducere exactă – coș cu pretenții privind răspunderea vânzătorului). Un exemplu de asemenea clauze ar putea fi acesta: „Vânzătorul nu va fi răspunzător pentru o cerere privind obligația sa de garanție, cu excepția cazului în care: [1] răspunderea Vânzătorului în ceea ce privește acea cerere (împreună cu orice cerere conexă) depășește valoarea de [●] EUR. [și][2] valoarea răspunderii vânzătorului în ceea ce privește o astfel de cerere, fie individual, fie atunci când este cumulată cu răspunderea vânzătorului pentru toate celelalte cereri depășește [●] EUR, caz în care vânzătorul este răspunzător pentru întreaga sumă și nu doar pentru depășirea pragului specificat.”


Exemplul nostru de mai sus are în vedere un eng. tipping basket, care înseamnă că, odată ce pragurile au fost atinse, vânzătorul va răspunde pentru toată suma cerută de cumpărător. Prin contrast, un eng. spilling basket se referă la faptul că, odată atinse pragurile valorice, numai valoarea cererii ce depășește pragul va fi despăgubită de către vânzător.

În practică, dacă părțile agrează un mecanism de limitare a răspunderii vânzătorului de tipul de minimis plus basket, de obicei se va adopta un tipping basket, iar nu un spilling basket, întrucât acesta din urmă reprezintă o limitare și mai agresivă a răspunderii vânzătorului – ceea ce cumpărătorii par să accepte cu greu.


Valoarea maximă a răspunderii (eng. liability cap)


Contractul de vânzare de societate (părți sociale/acțiuni sau fond de comerț) poate prevedea un plafon maximal total valoric pentru răspunderea vânzătorului. Un asemenea plafon (eng. liability cap) reprezintă pentru vânzător un instrument extrem de util pentru gestionarea riscului derivând din semnarea contractului de vânzare, întrucât limita maximă a răspunderii sale potrivit acestuia este cunoscută de la momentul perfectării contractului.


Prescripția convențională (eng. liability period)


Potrivit art. 2517 din Codul Civil român, termenul de prescripție general (aplicabil și creanțelor care ar putea izvorî dintr-un SPA) este de 3 ani. Art. 2515 Cod Civil prevede însă pentru părți posibilitatea de a agrea termene de prescripție convenționale, cu condiția ca acestea să respecte anumite limite prevăzute de lege.[1]


În contextul unui SPA, vânzătorul va dori să stabilească termene de prescripție specifice mai scurte decât termenul legal pentru a limita momentul până la care cumpărătorul poate formula pretenții întemeiate pe contractul de vânzare.


Limitări date de momentul notificării vânzătorului cu privire la un eveniment care îi poate atrage răspunderea potrivit contractului – termene de decădere convenționale


Codul Civil român prevede în art. 2545 posibilitatea ca părțile să stabilească prin propria voință termene de decădere aplicabile raportului juridic dintre ele.[2]


De regulă, în SPA-uri sunt incluse clauze care prevăd procedura agreată de părți pentru gestionarea cererilor pe care cumpărătorul le-ar putea formula față de vânzător în vederea obținerii de despăgubiri în temeiul garanției pentru vicii, dar și pe temeiul contractului, pentru încălcarea reprezentărilor și garanțiilor (eng. reps and warranties) date de vânzător. Aceste clauze pot funcționa în avantajul vânzătorului, dacă ele stabilesc termene de decădere convenționale, după depășirea cărora cumpărătorul nu va mai putea să își exercite dreptul de a cere despăgubiri în temeiul contractului.


Pentru claritate, redăm un exemplu simplu de asemenea mecanism contractual de gestionare a cererilor cumpărătorului: “Cumpărătorul va notifică vânzătorul cu privire la apariția unor circumstanțe legate de o încălcare a declarațiilor și garanțiilor sub forma unei notificări motivate ("Notificarea") care va enumera în mod detaliat faptele care stau la baza Notificării, inclusiv (i) temeiul pretenției (ii) valoarea estimată a pierderii și (iii) orice alte fapte și circumstanțe relevante în legătură cu pretenția) ("Pretenția") în termen de [●] zile lucrătoare de la data la care cumpărătorul a luat cunoștință (sau de la data la care cumpărătorul ar fi trebuit să ia cunoștință în mod rezonabil) de apariția circumstanțelor legate de o încălcare a declarațiilor și garanțiilor.


Termenul agreat de părți pentru transmiterea Notificării funcționează așadar ca un termen de decădere convențional, nerespectarea căruia ducând în fapt la imposibilitatea cumpărătorului de a-și valorifica pretențiile.

[1] Art. 2.515 C. civ: (1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege. (2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă. (3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz. (4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani. (5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului. (6) Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este lovită de nulitate absolută. [2] Art. 2.545 C. civ: (1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor.

16 afișări0 comentarii

コメント


bottom of page